Ion Arieșanu

Ion Arieşanu (8 septembrie 1930, Ocna Mureş, judeţul Alba) este un prozator. Este fiu al Elenei (născută Popa) şi al lui Iosif Arieşanu, lăcătuş mecanic. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din Turda în 1951, apoi Facultatea de Filologie din Cluj (1955). După o scurtă carieră didactică universitară (1955-1957) în acelaşi oraş, se dedică activităţii în presă, fiind redactor la „Drapelul roşu”, redactor-şef la revista „Orizont”. Colaborează cu proză şi cu reportaje la „Orizont”, „Steaua”, „Familia”, „Luceafărul” şi „România literară”.

Debutează cu proză scurtă în „Făclia Ardealului” (1951), iar editorial cu volumul de schiţe şi povestiri Anii adolescenţei (1962). Într-o primă fază, proza sa descinde din tradiţia narativă a Ardealului (în special din Slavici), dar ulterior simplitatea construcţiei cedează locul unor amplificări care angrenează atât personajele, cât şi situaţiile.

Proza scurtă şi primele romane au ca punct de plecare viaţa provinciei bănă­ţene şi ardelene, cu precădere ceea ce ţine de contemporanei­tatea autorului. Uzând mai cu seamă de descripţii şi de notaţii rapide, prozatorul pare a prelua mijloacele artistice ale repor­tajului literar, accentuând însă asupra componentei psiholo­gice a personajelor şi lăsând în plan secund prezenţa socialului din reportaj. Mediile preferate sunt cele muncitoreşti şi intelectuale, cele de nivel social mijlociu. Autorul pare a fi preocupat permanent de dramele unor cupluri care nu-şi mai pot regăsi echilibrul.

Romanele din deceniul nouă, O pasăre în iarnă (1986) şi Lumina de la capătul nopţii (1987), pornesc de la personaje şi fapte cunoscute în mediile timişorene, cărora Arieşanu le urmăreşte evoluţiile cu minuţia unui chirurg fascinat de intercondiţionările complicatului organism uman. Mina, ca mediu socio-uman, oferă autorului cadrul în care sunt plasate unele dintre destinele personajelor sale, atât în proza scurtă, cât şi în romanul O complicată stare de fericire (1967).

Arieşanu rămâne în aria sentimentalului, fără a-şi implica personajele în vreo stare tensională motivată politic. Romanul Cei buni mor cei dintâi (1998) este o evocare de bun nivel artistic a revoluţiei din decembrie 1989. În câteva reportaje Arieşanu elogiază omul simplu, faptele obişnuite, cotidiene, fără a cădea în banalitate.